Nu as fi vrut ca la acest capitol sa scriu atat de des. Poate nu as fi vrut ca acest capitol sa existe vreodata, in viata mea, sau a ta, sau a noastra. Dar in viata, cate lucruri sunt numai asa cum vrem noi? Poate prea multe, sau poate prea putine, sau poate nici nu le mai ti socoteala.
La prima despartire simti ca se rupe ceva in tine. Te simti frustrat si neputincios. Cauti in zadar raspunsuri pentru durerea ta. Te macini. Simti ca te cuprinde disperarea. Simti ca in jurul tau se strange totul tot mai mult, simti ca nu faci fata.
Dupa aceea viata iti arata ca merge inainte. Ca nimic din durerea ta nu opreste nimic in loc. E momentul in care realizezi ca totul isi continuam “mersul”. Si trebuie sa mergi si tu cu viata, inainte. Si trec zile, saptamani, luni si durerea se alina, cumva, de la sine. Si te consolezi si iti dai singur putere sa nu mai privesti inapoi.
Asta este varianta generala de durere provocata de o despartire.
Exista in sufletul meu si o alta varianta.
Nu stiu de ce in ultimul an, viata, m-a fortat, fara sa imi dea de ales, sa ma despart de persoane dragi. Dar nu ma mai intreb: de ce? Asa a trebuit sa fie. Pentru psihicul meu e mai usor de suport un asa a fost, decat un de ce.
Cea mai recenta despartire insa a fost si este cea mai cruda. Poate pentru ca la aceasta m-am gandit cel mai mult timp. Poate pentru ca de aceasta imi era cel mai frica. si cum de ce ti-e frica nu scapi, nah…s-a intamplat. si oricat te pregatesti, tu pe tine, oricat refuzi sa iti imaginezi ca se va intampla…n-ai ce sa faci. Decat sa te impingi din nou sa treci mai departe, sa tii pasul cu viata si sa nu o lasi sa ti-o ia inainte. Sub nicio forma.
De data asta privesc altfel despartirea. Ca o apropiere. Suna ciudat, sunt convinsa. Dar asa o simt. Tu, cel care mi-ai fost alaturi de la primii pasi, tu, cel care ai stiut mereu cand rad sau cand plang, tu, cel care m-ai pus pe mine inaintea ta mereu, nu ai plecat. Ai venit mai aproape de sufletul meu. Tu esti acuma ingerul meu. Asa te simt. Extrem de departe fizic, dar foarte aproape de sufletul meu. Si asta ma linisteste. Ca te simt si te stiu langa mine mereu.
Si poate regretul cel mai mare este ca nu vei fi fizic langa mine de acum inainte, ma linistesc la gandul ca de undeva ma vei acompania prin viata pentru totdeauna!
Te iubesc vesnic, tata!
Posted by dan on mai 6, 2011 at 4:24 pm
Cele mai sincere condoleante pentru pierderea ta